Casa aceasta este veche, are istorie, ar putea să fie muzeu. Dar la muzeu ai o oarecare stinghereală, vii, vezi, treci mai departe, nu ești de acolo, poate te și copleșește puțin, doar te uiți și eventual îți pui niște întrebări. Dar casa asta îți rămâne pe suflet nu ca o amintire a unor lucruri ci a unei stări. Nu știu exact minutul în care m-a apucat dar, după o perioada scurtă, m-am simțit de acolo, am simțit că am ajuns acasă iar acum încerc să îmi explic de unde a venit starea aceasta de bine. M-am culcat destul de târziu și, peste noapte, am mers până în șopru să mai iau câteva lemne să pun pe foc – poate m-am simțit atât de bine pentru că am avut sentimentul că am contribuit și eu la bunăstarea mea în noaptea aceea?  Poate modul în care este amenajată casă? Poate este un fengshui intuitiv în așezarea aceasta de sute de ani a gospodăriilor din Ardeal cu casă la drum și curtea în spate ascunsă de porți impenetrabile? Poate faptul că dimineață m-am trezit în glasul unor meșteri care veniseră să refacă fațada, lucrau sub geam și asta mi-a amintit de copilărie, de zilele în care mă trezeam târziu sau cel puțin după ce satul și curtea își începea viață? Sau micul dejun pe care o doamnă din sat ni l-a adus de dimineață în bucătărie (da, la cerere se întâmplă asta și poți solicita chiar orice masă)? Uneori însă îți pui degeaba întrebări, mai bine te bucuri și atât de ce se întâmplă și zâmbesc și acum la amintirea zilei petrecute acolo.

Mă întreb și cum a arătat amenajarea/ mobilarea acestei case. Îmi imaginez că există case pe care, ca și pe un copil micuț, le îmbraci tu cum vrei și  în final arată lumii o parte din tine. Și există și case care te surprind, ai o revelație, copilul a crescut și îți spune el cum vrea să se îmbrace și arată bine. Așa îmi place să cred că s-a întâmplat aici, casa a cerut podele de lemn, o sobă mică și nepretențioasă, niște paturi care probabil o perioadă au fost abandonate și picioarele au prins câțiva cari, tot casa a arătat unde să pui baia și bucătăria și să fie simple și albe cu dulapuri de lemn, perdelele să fie din pânză cu margini croșetate și ca obiecte de preț să îi aduci doar o ladă veche de zestre. Îmi dau seama că ai șanse mari să strici ordinea cumva ancestrală încercând să intervii creativ într-o casă ca această și că este extrem de dificil ca la final să o faci să arate ca Alma Vii 103. Dar, cum spuneam, probabil trebuie doar să o asculți și indiferent cine ești sau de unde vii, cât de mult te pricepi sau nu la design sau la tradiții, dacă ții cont de ce îți spune nu vei greși și te va primi pe tine sau pe oaspeții tăi cu zile liniștite și somn cu adevărat odihnitor.

Casa este gestionată de o fundație, Mihai Eminescu Trust (MET). O fundație poate sună pentru mulți oameni eventual obscur, poți să te întrebi care-i treaba, care este de ce ul acțiunilor lor? Nu am o obligație față de această fundație, am plătit, evident, pentru cazare și ce spun este sincer și din suflet. De ce ul sunt casele ca și aceasta, sunt case ca și calul lui Harap Alb (stau ponosite până le dai timp și jăratec dar apoi sunt amețitoare) iar ceea ce face fundația aceasta nu se poate măsură în indicatori de performanță și nici descrie în cuvinte. Am un sentiment de recunoștință pentru că această fundație există din simplul motiv că mi-au făcut posibile, mie și multor alți oameni, zile ca și cea petrecută acolo.

Și fără legătură cu subiectul dar îmi este dragă o inițiativa dintr-o zona vecină a Transilvaniei. Pentru sate curate și, așa îmi doresc normalitatea, salut inițiativa celor de la Țară Făgărașului. Într-o zi, 17 aprilie, au făcut curat în satele lor. Nu este normal să fie nevoie să faci asta dar uneori trebuie să forțezi normalitatea.

Vedeți dacă înflorește și în voi, ca și în mine, dorul de o casă în Transilvania rezervând Alma Vii.